VIDEO//Daniel Morar, şef al Direcției Naționale Anticorupție din România, despre lupta cu marii corupți

Daniel Morar, ex-procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA) din România și actual judecător la Curtea Constituțională, a declarat în cadrul unui interviu pentru portalul Anticorupție că în Republica Moldova lupta cu marea corupție ar trebui “să-nceapă de undeva”. Fostul șef al DNA a mai spus în context că statele care au avut performanţă în domeniul Anticorupţie sunt statele care şi-au lăsat magistraţii să-şi facă treaba fără implicarea politicului care “are întotdeauna propriile interese şi tentaţia de a intra în treburile Justiţiei”. Daniel Morar, supranumit “spaima corupților din România”, a venit la Chişinău ca să vorbească despre cum a ajuns DNA la performanţe de invidiat, în cadrul evenimentului TEDxChisinau: Crossroads.

Anticorupție: Potrivit unui raport al structurilor Uniunii Europene, Departamentul Național Anticorupție din România este astăzi în top cinci instituții anticorupție din UE. Care au fost acţiunile cheie care au dus la succesul despre care astăzi scrie toată presa de peste Prut?

Daniel Morar: În primul rând, e vorba de timp. Lucrurile nu s-au întâmplat peste noapte. România “beneficia” de o neîncredere sporită atunci când a semnat Acordul de Aderare la Uniunea Europeană, iar unul dintre ultimele capitole încheiate a fost cel legat de justiţie şi anticorupţie. În toată această ecuaţie, în condiţiile în care aveam deja Agenţia Anticorupţie cu logistica necesară şi legile aferente, rezultatele totuşi întârziau să apară. Prin urmare, toată această perioadă s-a lucrat sub presiunea rezultatelor, iar cheia sunt anume rezultatele. Ani şi ani de zile nu am avut investigaţii pe cazuri mari de corupţie. Problema era că toţi procurorii se ghidau în mare parte de investigarea cazurilor mărunte, lucru criticat inclusiv de experţii Comisiei Europene. Până când s-a produs declick-ul, întreag DNA-ul s-a reorientat şi a rămas în competenţă cu faptele de mare corupţie. Treptat, au început să apară rezultatele în munca procurorilor, concretizate în hotărâri judecătoreşti de condamnare şi confiscare a averilor. Până la urmă, ceea ce te validează sunt rezultatele.

Căror factori anume se datorează eficienţa DNA-ului? Să fie vorba despre procedura transparentă de numire a şefului, procurori integri sau poate asistenţa experţilor UE?

E vorba de toate la un loc. Mai întâi a fost un context extern favorabil, legat de proiectul de ţară al României – aderarea la UE, dar numai contextul internaţional nu te ajută.

Dacă nu există voinţă politică internă, în orice domeniu, nu faci nimic! Cele două nu pot exista fără oamenii potriviţi ca să facă lucrurile să se întâmple.

Prin urmare, cei care au putut decide la acel moment – preşedintele României, ministrul Justiţiei – au ales pentru poziţiile cele mai înalte în structura DNA oameni oneşti şi care erau detaşaţi de zona politică. Aceşti oameni, la rândul lor, şi-au creat propria echipă, la fel cu procurori pasionaţi de muncă.

O parte din cetăţenii Republicii Moldova privesc cu jind la ceea ce se întâmplă peste Prut pentru că tot mai mulţi oficiali ajung în vizorul DNA. Ce ar trebui de întreprins ca acest lucru să se întâmple cât mai repede şi în Republica Moldova?

Exact ceea ce s-a întâmplat în România. Mai întâi, trebuie să-ncepeţi, să se înceapă de undeva. Aveţi o instituţie anticorupţie. Din punctul meu de vedere, cea mai perfomantă agenţie anticorupţie ar trebui să fie una condusă şi formată din procurori. Nu ofiţeri de poliţie, nu investigatori. De ce? Statele au diverse opţiuni atunci când îşi înfiinţează propriile agenţii. Cele mai performante sunt agenţiile anticorupţie în care procurorii au rolul de prim-plan, pentru că ei sunt acei care, potrivit legilor statului, pot să înceapă o investigaţie, pot pune oamenii sub acuzare, pot să trimită dosarele în instanţă, să le susţină acolo şi să atace cu căile de atac. Dacă ai o agenţie anticorupţie formată din inspectori de poliţie etc., ei au nevoie obligatoriu de intermedierea procurorului pentru a duce dosarele în instanţă. Din acest punct de vedere, DNA a fost o instituţie privilegiată, care a trezit invidia de rigoare în diverse state pentru că e o instituţie ideală, cu procurori şi ofiţeri de poliţie judiciară care nu sunt în subordinea ministrului de Interne, dar al procurorului şef, şi cu propriii experţi în domeniul IT, economic, bancar, vamal etc. Deci, este ideal să faci performanţă.

Cum combatem corupţia la nivel înalt în Republica Moldova dacă şefii instituţiilor care sunt menite să lupte cu acest flagel sunt numiţi pe criterii politice?

Trebuie să stabilim un lucru foarte clar: politica e una, justiţia e alta. Prin urmare, criterii politice n-ar trebui să existe deloc. Eu ştiu că e uşor de spus şi greu de făcut, însă statele care au avut performanţă în justiţie şi anticorupţie sunt statele care şi-au lăsat magistraţii şi instituţiile să-şi facă treaba fără implicarea politicului pentru că clasa politică are întotdeauna propriile interese şi tentaţia de a intra în treburile justiţiei. Având o separare clară, adică cel numit nu are nicio legătură cu clasa politică, lucrurile acestea nu se pot întâmpla sau se întâmplă mult mai greu.

Moldova se află acum în plină reformă a Justiţiei. Una dintre modificările adoptate, în special la insistenţa preşedintelui Nicolae Timofti, a fost majorarea treptată a salariilor judecătorilor. Cât de eficientă vi se pare această măsură pentru eradicarea corupţiei în sistemul judecătoresc?

Este absolut necesară, dar nu suficientă. În România, magistraţii – judecătorii şi procurorii – au unele dintre cele mai mari salarii din sistemul bugetar şi lucrul acesta se vede. Salarizarea corespunzătoare alături de legi bune, care garantează independenţa, asigură statul că acei magistraţi îşi fac treaba – a justiţiei, a anticorupţiei şi nu a politicienilor.

Dacă ai o magistratură slab plătită şi dependentă de politic, niciodată nu poţi să performezi. În România, lucrurile stau bine din acest punct de vedere.

Există legi bune, care asigură toată independenţa procurorilor şi judecătorilor, plus salarizare corespunzătoare. Cariera lor nu depinde de politic deloc, ci de Consiliul Superior al Magistraturii, prin urmare tot ce înseamnă performanţă depinde doar de ei înşişi.

Să zicem că majorarea simţitoare a salariilor este primul pas. Ce ar trebui să urmeze?

Trebuie să se adopte legi care să le asigure o independenţă reală. În toată lumea civilizată există o dispută dacă procurorul ar trebui să fie sau nu magistrat. În mare parte, aşa se întâmplă în ţările latine – Franţa, Portugalia, Spania, Italia. În nord, procurorul este fie un agent al Executivului, fie are un statut special, dar nu magistrat. Ideal este să fie magistrat, pentru că magistratul beneficiază de toată independenţa necesară. Nu poate fi schimbat, mutat, sancţionat de către factorul politic sau de către Executiv. Respectiv, separarea puterilor în stat, pe care o statuează constituţiile moderne, trebuie să funcţioneze. Dacă faci legile corespunzătoare pentru magistraţi, le oferi toată independenţa de care au nevoie să şi-o asume. De aici încolo depinde doar de ei, şi trecem la al treilea pas.

Care ar fi al treilea pas?

Să fie curajoşi, oneşti – o condiţie sine qua non, şi să fie conştienţi de ceea ce au de făcut, de faptul că nu sunt acolo să servească interesele unuia sau altuia, ci să facă justiţie.

Un alt aspect important este reforma Procuraturii – restanţă a Republicii Moldova, care, aparent, s-a mişcat din loc după ce a stat blocată o perioadă lungă. Cum ar trebui să arate o procuratură reformată în viziunea Dumneavoastră?

În primul rând, precum spuneam mai sus, un procuror trebuie să aibă garanţiile pe care le are un judecător. Dacă-i dai procurorului statutul care-l pune la adăpost de orice ingerinţă din partea politicului, pentru că în general politicul se arată dornic să intervină peste justiţie, e foarte bine. Dacă nu-i dai acest instrument, atunci n-ai cum să rezolvi lucrurile. În plus, în România, procurorul general şi capii DNA, DIICOT şi adjuncţii lor sunt numiţi de către preşedintele ţării, fie la propunerea ministrului Justiţiei, fie, în cazul preşedintelui şi vicepreşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. În Moldova, procurorul general este numit de către Parlament. Bineînţeles că sistemele sunt diferite de la ţară la ţară, dar din punctul meu de vedere, cel mai bun sistem este cel în care numirea se face de către o altă autoritate decât Parlamentul. O autoritate unipersonală cum este preşedintele unui stat este responsabilă pentru numirea pe care o face. Preşedintele ţării, atunci când face o numire greşită sau neinspirată nu poate să dea vina pe altcineva, pe când un organ colectiv întotdeauna va spune “Aşa s-a decis”. A fost o problemă în România, pe vremea fostului preşedinte care mergea cel puţin o dată pe an la şedinţele CSM, iar acolo întreba adesea cine este responsabil de o anumită problemă şi i se spunea “Noi”, la care el răspundea că nu e un răspuns suficient, trebuie să fie cineva concret – o persoană.

La începutul acestui an, la Chişinău se vehicula intens faptul că ați fi fost o candidatură potrivită pentru funcţia de procuror general în Moldova. V-a propus cineva acest post? În ce condiții aţi fi acceptat?

Am văzut ştirea, dar cu mine nu s-a discutat şi nici nu se pune problema. Probabil a fost o discuţie între diverse persoane, dar nu cu mine. Am slujba mea şi lucruri importante de făcut.

Totuşi, cum vi se pare ideea numirii unui procuror străin?

Întâi şi-ntâi, e problema legalităţii. Nu ştiu dacă legea ţării permite acest lucru, pentru că în România, ca să fii procuror general, trebuie să fii întâi de toate cetăţean al statutului. Ar fi o chestiune care exclude din start cetăţenii străini.

Şi dacă legea ar permite,  ar fi numirea unui procuror străin eficientă pentru combaterea corupţiei?

Din câte cunosc, în sistemele juridice din lume nu există vreo astfel de posiblitate. Nu cred că există, pentru că e o funcţie foarte înaltă, foarte importantă. Vă răspund cu un alt exemplu: diverse ţări, atunci când vor să-şi eficientizeze o anumită ramură economică, apelează la manageri străini. Acolo merge, pentru că lucrurile nu ţin de lege, ci de competiţia economică. Cei care vin sunt dintr-un al mediu, nu sunt conectaţi la mediul autohton şi sunt mult mai puţin expuşi influenţelor.

În ultimii ani, organele de urmărire penală de la noi au pornit mai multe dosare pe numele unor foşti miniştri şi alţi funcţionari de rang înalt, pentru implicare în scheme de corupţie. Deocamdată, nu s-a făcut lumină în niciunul dintre cazuri. De fapt, examinarea dosarelor în instanța de judecată durează ani în șir, nu avem niciun demnitar condamnat pentru astfel de abateri. Cum mişcăm lucrurile din loc?

Până la urmă, dacă dosarele există, şi ele nu pot fi decât în fişele procurorilor sau pe masa judecătorilor, înseamnă că cei care sunt responsabili în primul rând sunt persoanele care ocupă aceste poziţii, adică procurorii şi judecătorii. Dosarele sunt la ei, deci totul depinde de ei. Indiferent dacă un stat are sau nu o agenţie anticorupţie, competenţa de a instrumenta fapte de acest gen aparţine cuiva – poliţiei, parchetului şi sunt judecate de către judecători. Prin urmare, dacă stau la ei, aceştia nu pot sub nicio justificare să dea vina pe altcineva. Nici nu cred că o fac, nu cred că a apărut vreun judecător sau procuror de-al vostru în faţa oamenilor să zică “Nu pot să expediez dosarul în instanţă că mă influenţează cineva”. Cum se pot debloca lucrurile? Există presiune publică.

În România, jurnaliştii şi ong-ştii sunt foarte activi şi tot timpul i-au bombardat pe procurori cu întrebări despre ce se întâmplă cu dosarul pe numele X, cât mai durează cercetările, când avem de gând să-i dăm de capăt.

Totodată, justiţiabilii pot face plângere la Parchet pentru tergiversare. Avem un Consiliu Superior al Magistraturii care este îndrituit să verifice dacă un dosar este tergiversat nejustificat şi care poate sanţiona magistraţii respective pornind de la cele mai blânde sancţiuni (mustrare, avertisment) până la excluderea din sistem. Şi astfel de lucruri s-au întâmplat la noi pentru întârzieri semnificative în soluţionarea dosarelor. Prin urmare, iată că până şi însuşi sistemul justiţiei poate să rezolve problema, are mijloacele necesare. Trebuie voinţă.

Aţi putea da o apreciere relaţiilor dintre România și Republica Moldova la nivelul colaborării dintre organele de urmărire penală?

Tangenţa mea cu colegii din Moldova a fost de multe ori la nivelul schimbului de bune practici, experienţă şi prea puţine cazuri au fost, când eram eu şeful DNA-ului, care să implice colaborarea dintre justiţiile celor două state. Se pare că e o colaborare mai elaborată pe aspectul crimei organizate, de care se ocupă Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT).

Plasează comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *