Prinţesa Marina Sturdza: „Dacă am putea rezolva politica, cred că ţara asta ar înainta şi mai repede”

Interviu cu Prinţesa Marina Sturdza

— Ştim că aţi avut o copilărie mai zbuciumată. Ce vă amintiţi din această perioadă?

— Foar­te mul­te. La trei ani am fost exi­la­tă din Româ­nia şi am fost scoa­să din ţară de un dele­gat ofi­ci­al al Amba­sa­dei Elveţi­ei. Eram dro­ga­tă, ca să nu vor­besc româ­neş­te. Am ajuns în Elveţia, unde tre­bu­ia să-mi regă­sesc părinţii, care, între timp, au dis­pă­rut. După câte­va luni, au decis să mă repa­tri­e­ze şi m-au adus, iară­şi dro­ga­tă, îna­poi, în ţară. M-au dat buni­cii mele. Nu foar­te mult timp după asta, părinţii mei au ajuns la Zuri­ch. Eu eram în Româ­nia. A tre­bu­it să fiu scoa­să din ţară a tre­ia oară. Ţin min­te că bunică-mea tre­bu­ia să mă pună în tren, la gra­ni­ţă, şi ţin min­te că plân­gea, plân­gea, plân­gea… N-am înţe­les până mult mai târ­ziu de ce – fiind­că nu ştia dacă o să-l regă­sesc pe acel domn în tren. S-a ter­mi­nat bine, până la urmă. Dar, mai ţin min­te foar­te mult soli­tu­di­nea, şi mi-a rămas până la o vâr­stă des­tul de mare fri­ca de a fi pără­si­tă, asta a mar­cat şi pri­mii mei ani de şcoa­lă, stă­team la geam şi aştep­tam să vină părinţii să mă ia aca­să.

Prinţe­sa Mari­na Stur­d­za este mem­bră a une­ia din­tre cele mai vechi fami­lii rega­le din Româ­nia, jur­na­lis­tă de talie inter­na­ţio­na­lă, patroa­nă a mai mul­te fun­da­ţii şi orga­ni­za­ţii de cari­ta­te
patroa­nă a orga­ni­za­ţi­ei inter­na­ţio­na­le de cari­ta­te „Hope and Homes for Chil­dren”;
patroa­nă „The Hos­pi­ces of Hope”, fun­da­ţie care pro­mo­vea­ză îngri­ji­rea pali­a­ti­vă la nivel inter­na­ţio­nal prin pro­gra­me de edu­ca­ţie, infor­ma­re şi advo­ca­cy;
patroa­nă „Medi­cal Support in Roma­nia”, orga­ni­za­ţie de cari­ta­te cu sedi­ul în Marea Bri­ta­nie, care ofe­ră echi­pa­ment medi­cal, exper­ti­ză pro­fe­sio­na­lă şi fon­du­ri pen­tru insti­tu­ţi­i­le medi­ca­le din Româ­nia;
mem­bru al echi­pei „Pro Patri­mo­nio”, fun­da­ţie româ­neas­că care pro­mo­vea­ză con­ser­va­rea tere­nu­ri­lor româ­neş­ti şi a patri­mo­ni­u­lui cu valoa­re isto­ri­că;
patroa­nă a Cen­tru­lui de Îngri­ji­re de Zi pen­tru copii „Sfân­tul Dumi­tru”;
patroa­nă „FARA”, orga­ni­za­ţie de cari­ta­te care desfă­şoa­ră acti­vi­tă­ţi de pro­te­cţie soci­a­lă pen­tru copii şi tine­ri (par­te din­tre ei având diza­bi­li­tă­ţi) care sunt lip­si­ţi tem­po­rar sau defi­ni­tiv de gri­ja fami­li­ei naturale.Cariera sa inclu­de mai mul­te pos­tu­ri de con­du­ce­re :
direc­toa­re Rela­ţii cu Publi­cul la J. Wal­ter Thomp­son, Can­a­da;
vice-preşedintă pen­tru Dezvol­ta­re la Oscar de la Ren­ta Ltd.;
seni­or mana­ger la Orga­ni­za­ţia Naţiu­ni­lor Uni­te, Gene­va, şef pen­tru Linia de Dezvol­ta­re a Pro­du­se­lor pen­tru Ope­ra­ţiu­nea Card şi Pro­dus a UNICEF;
con­si­li­e­ră regio­na­lă pen­tru Inter­na­tio­nal Herald Tri­bu­ne;
orga­ni­za­toa­re pen­tru impor­tan­te sum­mi­tu­ri inter­na­ţio­na­le des­pre inves­ti­ţii;
vice-preşedintă a Came­rei de Come­rţ Britanico-Române;
patroa­nă pen­tru Res­pon­sa­bi­li­ta­te Soci­a­lă Cor­po­ra­ti­vă la BRCC.Câştigătoare a pre­mi­u­lui UE Euro­pean Women of Achi­e­ve­ment Huma­ni­ta­ri­an Award, în 2005, a dis­tin­cţi­ei Avon Award pen­tru mun­că uma­ni­ta­ră în Româ­nia, în 2009, şi a pre­mi­u­lui Save The Chil­dren, dis­tin­cţie spe­cia­lă acor­da­tă de Româ­nia, în 2010, pen­tru mun­ca sa în dome­ni­ul pro­te­cţi­ei copi­lu­lui.

— V-a învăţat starea aceasta de solitudine să fiţi altfel?

— Da, cred că mi-a dat o oare­ca­re inde­pen­denţă şi cred că m-a învă­ţat că, în sfârşit, doar pe tine con­te­zi. Spe­ri că sunt şi alţii, dar con­te­zi pe tine.

— Ce fel de tânără aţi fost?

— Nu cred că am fost cumin­te. Am fost foar­te sever cres­cu­tă. Cred că unde­va, în capul părinţi­lor mei, era ide­ea că, poa­te, într-o zi am să revin. Nu eram sigu­ri, nu ne aştep­tam. Dar, m-au cres­cut foar­te sever şi ţin min­te că, foar­te des, eram sin­gu­rul copil care nu avea voie să facă ceva. Eram şi mult mai tână­ră decât cei din cla­sa mea, că am sărit trei cla­se.

— Ce înseamnă astăzi să fii o prinţesă?

— Cred că înseam­nă o dis­ci­pli­nă des­tul de mare. M-am năs­cut prinţe­să dintr-un acci­dent al sorţii. Timp de 50 de ani nu am spus nimă­nui, că nu era cadrul potri­vit, şi numai când am reve­nit în Euro­pa, unde toa­tă lumea, evi­dent, cunoa­ş­te titlu­ri­le, am relu­at obi­ce­iul de a fi prinţe­să. Şi pe lân­gă dis­ci­pli­nă, poa­te şi un sens mai exa­ge­rat al res­pon­sa­bi­li­tă­ţii.

— V-a ajutat în anumite circumstanţe titlul de prinţesă? Sau, poate, dimpotrivă – v-a încurcat?

— Nici una, nici alta, cred. Am fost refu­gi­a­tă în mul­te ţări şi nu m-am gân­dit nici­o­da­tă la par­tea de prinţe­să. De fapt, mă încur­ca la înce­put. Şi, pe urmă, am vrut întot­dea­u­na să fac lucru­ri­le pe meri­te­le mele şi nu pe fap­tul că sunt numi­tă prinţe­să. După păre­rea mea, am reu­şit un oare­ca­re echi­li­bru. Cred că sunt o prinţe­să în pas cu ziua de azi.

— Ştim că aţi făcut şi jurnalism. Cum v-au marcat experienţele din acest domeniu?

— Eu voiam să fiu diplo­ma­tă. Am ter­mi­nat şcoa­la de foar­te tână­ră. Un an nu am făcut şcoa­lă şi eram prea tână­ră pen­tru uni­ver­si­ta­te. Acel an mi-a schim­bat puţin gân­du­ri­le. Ade­vă­rul este că am avut note foar­te bune până la o vâr­stă oare­ca­re, şi pe urmă, nu mai erau aşa de bune. Între timp, am decis să fac Bel­le Arte (Arte Fru­moa­se, n.r.), şi când am ieşit de aco­lo, aveam nevo­ie de bani. Mi s-a pro­pus să scriu des­pre arte, arhi­tec­tu­ră etc. Aşa s-a lan­sat carie­ra mea de jur­na­lis­tă. Cum vor­beam mai mul­te lim­bi, am înce­put să fac mul­te inter­viu­ri în dife­ri­te lim­bi. Am deve­nit pen­tru puţin timp tra­du­că­toa­re pen­tru Euro­pa în Ame­ri­ca şi în Ame­ri­ca – pen­tru Euro­pa. Cred că am fost pri­ma per­soa­nă care a adus ima­gi­ni pen­tru tele­vi­ziu­ne de la defi­le­u­ri­le de modă, care acum au deve­nit o ches­tie foar­te popu­la­ră. A fost foar­te amu­zant, timp de vreo cinci­spre­ze­ce ani, că era foar­te cre­a­tiv, moda nu deve­ni­se un busi­ne­ss. Făceam foar­te mul­te inter­viu­ri cu per­soa­ne cunos­cu­te. Şi făceam şi radio, şi tele­vi­ziu­ne, şi print. Dar, la un moment dat, am vrut să fac alt­ce­va. Aşa am deve­nit vice­preşe­din­te la Oscar de la Ren­ta. Şi, de aco­lo, nu ştiu dacă era vâr­sta sau alt­ce­va, dar ceva a declanşat în mine pofta de a face lucru­ri mai mul­te şi mai sem­ni­fi­ca­ti­ve. Ast­fel, am ajuns la Naţiu­ni­le Uni­te şi apoi, evi­dent, în cari­ta­te.

— Vă amintiţi de un moment semnificativ, un punct de cotitură din perioada în care aţi activat ca jurnalistă?

— Sigur. Une­le inter­viu­ri şi une­le legă­tu­ri care au deve­nit foar­te apro­pi­a­te. Cu Karl Lager­feld am avut o rela­ţie foar­te apro­pi­a­tă şi, cred, foar­te cin­sti­tă. Am putut să fac mul­te inter­viu­ri cu el, cred că asta îl amu­za. Cu Ral­ph Lau­ren am avut ani de zile de cola­bo­ra­re. Îi plă­cea mult ce scri­am eu. Am avut o eta­pă în care mă inte­re­sa şi din punct de vede­re soci­al ce se întâm­pla cu moda. Cu Arma­ni am avut un con­tact foar­te bun. Ţin min­te, când a murit par­te­ne­rul său de via­ţă şi de busi­ne­ss, eu veni­sem cu o echi­pă de tele­vi­ziu­ne la Mila­no, de la Toron­to, din Can­a­da – el deci­se­se atun­ci că nu va acor­da niciun inter­viu, dar, în sfârşit, veni­sem cu echi­pa şi ceru­sem să vor­besc eu cu el ca să-i cer acor­dul pen­tru aceas­tă dis­cu­ţie. A răs­puns afir­ma­tiv şi ne-am aşe­zat la un inter­viu care a durat o oră-o oră jumă­ta­te. Nime­ni nu-i vor­bi­se des­pre per­soa­na cea mai impor­tan­tă din via­ţa lui, toa­tă lumea evi­ta­se subiec­tul. Eu l-am abor­dat foar­te direct şi am făcut un inter­viu extra­or­di­nar. Şi vedeam asis­ten­te­le care spu­neau din spa­te­le lui: „cut!, cut!”, „gata!, gata!”. Câte­va luni mai târ­ziu mi-au cerut să tri­mit ce am fil­mat şi le-am remis tot ce fil­ma­sem, spu­nând, evi­dent, că nu folo­seam decât o par­te care mi se părea potri­vi­tă. L-au tri­mis îna­poi, fără pro­ble­me.

— Ce înseamnă moda? Azi mulţi dintre noi o văd, mai degrabă, ca pe ceva frivol…

— Nu sunt sigu­ră… Eu cred că moda este o artă care tre­bu­ie să tră­i­as­că, şi să fie tra­du­să de feme­ia indi­vi­du­a­lă. După mine, din modă tre­bu­ie să ale­gi ce te avan­ta­jea­ză şi ce-ţi e comod, şi, mai cu sea­mă, ce se potri­veş­te cu sti­lul tău de via­ţă. Moda nu înseam­nă să fii veş­nic îmbră­cat după ulti­me­le ten­dinţe. Şi, tre­bu­ie să vă spun că, anul ăsta, n-aş şti ce să cum­păr, totul este mult prea agi­tat, gus­tul meu se îndreap­tă spre for­mă, sim­pli­ci­ta­te, cali­ta­te. Moda înseam­nă să ştii a găsi ce este potri­vit pen­tru tine.

— Cum aţi început să vă ocupaţi de caritate?

— O via­ţă întrea­gă am făcut-o. Cred că sen­ti­men­tul declanşa­tor mi s-a dat din fami­lie, ambe­le buni­ci erau foar­te impli­ca­te în ase­me­nea acţiu­ni: una era preşe­din­te la Cru­cea Roşie, cea­lal­tă a fost infir­mie­ră pe front, la răz­boi, şi deco­ra­tă de mai mul­te ţări pen­tru ce făcu­se. Şi, pe urmă, am avut noro­cul să cresc în ţări în care din copi­lă­rie îţi era edu­cat sen­ti­men­tul că ast­fel de lucru­ri erau impor­tan­te. Am înce­put, apoi, să mă ocup full-time de asta. Ca CCF/HHC, pe care le susţin de 18 ani, alte enti­tă­ţi s-au extins, s-au înmulţit şi acum vor­besc în nume­le lor în mul­te ţări. În ulti­me­le două săp­tămâ­ni am mers de la New York la Lon­dra, apoi la Chi­şi­nău, Bucu­reş­ti, Edin­bu­r­gh, Lon­dra, New York.

— Nu vă consumă aceste călătorii?

— Au deve­nit un mod de via­ţă, m-am obi­ş­nu­it cu ele.

— Vi s-a întipărit în minte vreo amintire deosebită legată de activităţile de caritate?

— Am une­le. Totul a înce­put în 1997 cu Hope and Homes în Româ­nia. Noi am con­sta­tat sta­rea mai mul­tor orfe­li­na­te unde erau cir­ca 120.000 de copii. Ţin min­te, când am intrat în une­le din orfe­li­na­te, cum se agă­ţau toţi copi­ii, dis­pe­ra­ţi să-i ado­pţi. Asta m-a fra­pat. Pe urmă, ţin min­te că noi ne-am cro­it pro­pu­ne­ri­le şi tre­bu­iau să trea­că de Con­si­li­ul judeţean în Mara­mu­reş. A fost foar­te greu, pen­tru că erau foar­te mul­te per­soa­ne agă­ţa­te de vechiul sis­tem, pro­fi­tau des­tul de mulţi. Am tre­cut mai depar­te cu un vot. După, Mara­mu­reşul a deve­nit lider în dez­in­sti­tu­ţio­na­li­za­re. Aici, în Mol­do­va, cu zece-unsprezece ani în urmă am fost să văd orfe­li­na­te imen­se, unde erau sute de copii, şi tre­bu­ie să spun că Guver­nul Mol­do­vei a fost un par­te­ner bun, dar e nevo­ie de bani ca să schim­bi lucru­ri­le. Acum, de la 12.000 de copii, câţi erau în case­le de aici, s-a ajuns la mai puţin de 2000. Deci, cred că în zece ani am făcut des­tul de mul­te.

— Cum aţi găsit Moldova prima dată când aţi venit aici?

— Am o iubi­re pen­tru aceas­tă ţară, pen­tru că toa­tă lumea e fru­moa­să aici. E o ama­bi­li­ta­te vis­ce­ra­lă în ţara asta şi o resi­mţi ime­di­at. Pe mine m-a fra­pat ce tână­ră este lumea aici. M-am bucu­rat. Văd în tine­re­tul din Mol­do­va, în câţi volun­ta­ri avem în echi­pa noas­tră de 28-30 de per­soa­ne, impli­ca­re tota­lă. Dacă am putea să rezol­văm poli­ti­ca, cred că ţara asta ar îna­in­ta şi mai repe­de.

— Cum definiţi românismul? Moldova se află la un fel de răspântie între zone geografice…

— Cred că ames­te­cul de aici este unul aproa­pe ine­vi­ta­bil după sepa­ra­ţia care s-a făcut. Eu aş spu­ne că sun­tem, totu­şi, la înce­put româ­ni. Româ­ni în suflet. Dar e inte­re­sant melan­jul de aici. Aş mai spu­ne că în anul în care Româ­nia a rea­li­zat intra­rea în Uniu­nea Euro­pea­nă, un sfert din popu­la­ţia Mol­do­vei a făcut apli­ca­ţie pen­tru paşa­por­tul român. Şi asta e o dova­dă. Mie îmi pla­ce gân­di­rea inde­pen­den­tă, pe care o văd dove­di­tă aici.

— Ce înseamnă să fii o femeie puternică azi?

— Înseam­nă să asculţi, mai cu sea­mă să asculţi. Cred că oame­nii cei mai puter­ni­ci pe care i-am cunos­cut vor­besc mai puţin, dar ascul­tă mai mult şi se adap­tea­ză. Eu cred că o feme­ie puter­ni­că a învă­ţat să fie fle­xi­bi­lă şi a învă­ţat să adap­te­ze lucru­ri­le pen­tru subiec­tul său.

— Dacă aţi lua viaţa de la capăt, ce aţi schimba?

— Curi­os, cred că nu mare lucru. Am fost între­ba­tă asta. Cred că în cazul meu putem vor­bi de o evo­lu­ţie, şi că lucru­ri­le gre­le şi-au luat locul lor şi, poa­te, m-au făcut să nu mă tem de fali­ment. Poţi să dai fali­ment de la ceva, dar să te ridi­ci şi să reîn­ce­pi. Nu cred că e lucrul cel mai grav.

— Ce vă inspiră?

— Oame­nii pe care îi întâl­ne­sc, tine­re­tul pe care îl văd. Asta văd: oame­nii sunt impli­ca­ţi, şi sunt impli­ca­ţi sin­cer şi cu ade­vă­rat, şi văd schim­ba­rea în Mol­do­va. Mol­do­ve­nii sunt gene­roşi de la natu­ră, dar comu­nis­mul a sucit puţin lucru­ri­le şi nime­ni nu voia să se impli­ce în ceea ce făceam noi. Şi totu­şi, observ în Mol­do­va, în aceş­ti zece ani, o mare schim­ba­re şi impli­ca­re a oame­ni­lor.

— Ce vă propuneţi pentru viitor?

— Avem niş­te pro­pu­ne­ri extra­or­di­na­re. Spe­răm, în 2020, să cla­ri­fi­căm lucru­ri­le cu copi­ii din orfe­li­na­te. Să rămâ­nem pe pre­venţie şi moni­to­ri­za­re şi până în 2050 să rezol­văm pro­ble­ma tutu­ror copi­i­lor din lume, din care 8 mili­oa­ne, dacă nu mai mulţi, se află în ase­me­nea situ­a­ţii.

— Ce sfaturi le-aţi da tinerilor de azi?

— Să se impli­ce în cari­ta­te, deo­a­re­ce cred că îţi dă înţe­lep­ciu­ne şi te face să cunoş­ti oame­ni ade­vă­ra­ţi. De exem­plu, cred că e bine pen­tru tine­rii mol­do­ve­ni să iasă din ţară şi să vadă alte obi­ce­iu­ri şi alte felu­ri de a fi. Dar mai cred că tre­bu­ie să revi­nă în ţară. Mie mi se pare ţara asta minu­na­tă, cu atâ­ta potenţi­al.

— Care sunt lucrurile la care ţineţi cel mai mult?

— Sin­ce­ri­ta­tea, cărţi­le, muzi­ca. Eu încerc veş­nic să-mi găsesc un oare­ca­re echi­li­bru. Aşa că îl pierd şi pe urmă mă cuminţesc şi încerc să găsesc nor­dul iară­şi.

— La ce aţi renunţat pentru a ajunge acolo unde sunteţi astăzi?

— Nu cred că am renu­nţat, am ales. Eu îmi extrag feri­ci­rea din foar­te mul­te lucru­ri şi eve­ni­men­te. Nu-mi dis­pla­ce soli­tu­di­nea şi sunt cât se poa­te de feri­ci­tă cu lucru­ri sim­ple, cu cărţi, cu muzi­că, cu o cină cu pri­e­te­ni apro­pi­a­ţi. Îmi pla­ce să voia­jez, poa­te fiind­că m-am obi­ş­nu­it cu o via­ţă de voia­je, dar la fel de mult îmi pla­ce să regă­sesc locu­ri cunos­cu­te.

— Vă mulţumim.

Plasează comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *