Mircea Snegur: Cetăţenii sunt eroii Independenţei



Interviu cu Mircea Snegur,

primul preşedinte al R. Moldova

 

— Acum, atât societatea, cât şi politicienii s-au divizat în comunişti şi necomunişti, de fapt, majoritatea având până în 1991 diverse funcţii în partid. Pentru dvs., ce însemna atunci a fi membru de partid?

— Trebuie să spunem că noi toţi am fost membri ai partidului, pentru că a fi membru însemna să ai nişte condiţii pentru a-ţi valorifica capacităţile profesionale. Aşa era. Eu, de exemplu, am fost ales în calitate de preşedinte de colhoz la 23 de ani, cel mai tânăr preşedinte de colhoz. Un preşedinte trebuia să fie neapărat şi membru de partid. După ce oamenii m-au ales în această funcţie, am fost pus în situaţia ca, peste un an, să devin şi membru al partidului comunist. Ba mai mult, am trecut mai multe trepte până am fost ales pentru politica mare, or politica mare o făcea atunci partidul comunist.

Am fost luat din ştiinţă, din postul de director general al celei mai mari asociaţii ştiinţifice, „Selecţia”, din Bălţi şi trimis la Edineţ în calitate de prim-secretar. De acolo, am fost ales secretarul comitetului central al partidului pentru problemele complexului agroindustrial. Eu mă ocupam cu agricultura, cu asigurarea ştiinţifică a agriculturii, cu dezvoltarea industriei de prelucrare. N-o să găsiţi teze despre munca de partid în activitatea mea. Apropo, din această cauză sufeream. Secretarul II al CC, Victor Smirnov, care a adus mari prejudicii cadrelor de la noi, tot timpul mă critica că nu mă ocup de aspectele muncii de partid. Tot ce făceam trebuia să fie considerat că fac datorită partidului. Am fost membru de partid, dar m-am folosit de această apartenenţă pentru a-mi promova capacităţile şi pentru a ajuta oamenii.

— Cum e posibil ca cineva care, până la independenţă, a fost comunist după proclamarea acesteia să nu mai fie?

— Este o vorbă, sângele apă nu se face. Transpare ceea ce am moştenit de la părinţi în cei 7 ani de acasă – or, părinţii nu ne învăţau numai să fim cuminţi, să participăm la întruniri, subotnice, dar ne mai vorbeau acasă şi alte lucruri, despre cine suntem, de unde provenim, despre venirea şi plecarea ruşilor, cu toate consecinţele, şi aşa mai departe. De la mama, de exemplu, am deprins scrisul în grafie latină. Toată corespondenţa mea cu mama, după plecarea de acasă, a fost în grafie latină. Atunci când Gorbaciov a proclamat cursul spre restructurare şi transparenţă, spre libertate şi democratizare şi când în Moldova a pornit mişcarea de susţinere a acestei restructurări, care ulterior s-a transformat în mişcarea de eliberare naţională, n-am ezitat nici pentru o clipă să-mi reorientez acţiunile pentru a susţine această mişcare. Acuma, nu ştiu de ce apar aceste întrebări, care a fost mai mare comunist. Inclusiv eu sunt numit de către foştii colegi nomenclaturist. Mai bine de 20 de ani am demonstrat că am fost de partea renaşterii naţionale.

— Cum ne putem debarasa de comunism?

— Şi pe verticală şi pe orizontală, cei care sunt astăzi la guvernare trebuie să utilizeze toate posibilităţile ca să revină la o bună înţelegere, să fie ales preşedintele, să se dea dovadă de muncă productivă pentru popor, care, şi el, a început să fie criticat – că nu are conştiinţă naţională pentru că votează comuniştii, că nu are coloană vertebrală. Haideţi s-o luăm altfel. Eu cred că noi nu suntem demni de poporul nostru. Dacă nu era susţinerea masivă a poporului, nu ar fi fost proclamată independenţa. Haideţi să stimăm poporul, să contribuim la crearea unor condiţii de muncă bine plătite, aici la noi, să aducem oamenii acasă şi să vedeţi cum o să dispară toate aceste suspiciuni şi cum comuniştii n-au să mai revină la putere.

— Ca ex-preşedinte, ar trebui să aveţi un cuvânt greu de spus. Cum aţi încercat să influenţaţi schimbarea acestei situaţii?

— Asta este cea mai mare tristeţe, hai să spun aşa, nu se întâmplă nimic tragic, e o tristeţe doar, că aceştia nu au nevoie de sfaturi, de consultanţă, de nimic. Dar să nu anticipăm evenimentele, vor trece sărbătorile şi sper că va fi găsită o soluţie.

— De ce s-a ajuns la această situaţie?

— Mi-e greu să spun. Mi se pare că… depinde de ambiţiile fiecăruia dintre cei de la conducere, care iau decizii. La vremea noastră, am trecut şi noi printr-o alianţă, pentru democraţie şi reforme, liderul căreia eram. Reuşeam, dar în cadrul şedinţelor alianţei, şi acestea durau atât cât era nevoie pentru a se ajunge la o poziţie comună. Nu a fost uşor. A fost destul de greu şi am trecut peste multe probleme, şi dacă nu era trădarea despre care ştie toată lumea, Guvernul Sturza avea să reuşească multe în promovarea reformelor. Eu personal pot să trec peste cerinţele personale pentru a atinge un scop comun. Cei de azi – nu ştiu. O să vedem.

— În ce relaţii sunteţi cu familia Voronin?

— Nu am niciun fel de relaţii cu ea, nici n-am încercat vreodată să avem. Cu Vladimir Voronin ne salutăm şi atât. Când era preşedinte şi mai apoi, m-a insultat de câteva ori, nu la modul direct, şi atunci am spus că nu vreau să ştiu nimic de acest personaj, dar, fiind un om educat, bineînţeles că atunci când ne întâlnim îl salut.

— Sunt persoane care vă acuză de faptul că, atunci când a fost posibil de schimbat statutul limbii şi cel al regiunii transnistrene, nu aţi folosit la maximum acel context. Cum a fost de fapt?

— Pentru aceste persoane aş face trimitere la stipulările legale şi la hotărârile cu privire la funcţionarea limbilor, iar acolo, pentru regiunea transnistreană sunt stipulate termene de trecere, de însuşire a limbii diferite şi mult mai lungi comparativ cu celelalte zone. S-a făcut tot posibilul ca această trecere să se facă treptat, dar ei n-au dorit. Au invocat multe în calitate de pricini şi n-au vrut niciodată să înveţe limba noastră, aşa cum niciodată nu ne-au stimat. S-au folosit doar de bunătatea noastră, şi această împotrivire, care s-a transformat într-o mişcare separatistă, demonstrează faptul că am dreptate. După terminarea fazei armate a conflictului, am revenit la soluţionarea problemei transnistrene prin dialog, în diferite proiecte figurând formula a 3 limbi de stat pentru această zonă. Neacceptarea acestei formule nu vorbeşte oare despre faptul că au avut cu totul alte instrucţiuni, venite de la Kremlin, ca să se opună şi să păstreze acest cap de pod pentru Moscova? Nu am nicio mustrare de conştiinţă, cum că ar fi fost posibil de făcut altceva. Sunt nişte oameni răi (nu mă refer la oamenii simpli).

— Credeţi că se va soluţiona vreodată această problemă în folosul Chişinăului?

— Eu cred că depinde de populaţie. Odată şi odată, sub monitorizarea comunităţii internaţionale, în stânga Nistrului se vor crea condiţii pentru nişte alegeri libere şi democratice, şi dacă în locul liderilor de azi vor veni alţii, cel puţin mai raţionali şi cu gândul la suferinţele oamenilor, este posibilă soluţionarea problemei. Şi, până la urmă, cred că se va soluţiona, pentru că Transnistria niciodată nu va fi recunoscută în calitate de stat independent.

— Ce aveţi în vedere când spuneţi soluţionare?

— Am în vedere, aşa cum propuneam noi şi cum este scris în Constituţie, că raioanele din stânga Nistrului pot avea un statut juridic special în componenţa R. Moldova, adică un regim de autonomie aidoma Găgăuziei, zonă în care acum nu avem probleme, cu mici excepţii.

— De ce nu s-a întâmplat Unirea cu România?

— Înainte de a vota independenţa, Parlamentul a primit solicitările de la Marea Adunare Naţională, în care era scris clar că trebuie să proclame independenţa, să ne debarasăm de totalitarism şi atât. Vă declar că nici atunci şi nici ulterior, la nivel oficial, problema unirii nu a fost abordată niciodată. Situaţia reală din societate, pe care noi o cunoşteam, nu permitea abordarea acestei probleme la modul serios. Orice încercare ar fi suferit eşec din start. Şi atunci, se întreabă, de ce trebuia de făcut acest lucru, ca să piardă conducerea încrederea populaţiei chiar la început de cale? Nu putem spune că am fost indiferenţi, pentru că am făcut tot posibilul pentru apropierea celor două maluri de Prut.

— Deţinătorul Ordinului “Ştefan cel Mare”, Nicolae Bârlădeanu, din or. Căuşeni, a decis să restituie decoraţia, pe care i-aţi înmânat-o dvs.,  în semn de protest faţă de atitudinea autorităţilor manifestată pe parcursul a circa două decenii faţă de combatanţii care au luptat în 1992. Cum comentaţi această acţiune?

— Îmi pare foarte rău pentru ceea ce se întâmplă. Cred că aceasta are loc tot sub presiunea unor probleme de ordin personal. Cred că este de datoria organelor locale să se implice şi să lămurească acest caz. Noi, după conflict, în măsura posibilităţilor de atunci, am întreprins măsuri pentru susţinerea combatanţilor şi a refugiaţilor, însă problema mai există încă şi iarăşi din cauza lipsei posibilităţilor, deşi, pe alocuri, mai ales la nivel local, şi din cauza atitudinii necorespunzătoare a autorităţilor.

— Cine şi de ce a ordonat retragerea trupelor noastre în timpul războiului de pe Nistru?

— Vă declar cu toată certitudinea că eu personal n-am ordonat nicio retragere. Noi aveam comandanţi pe poziţii, care în anumite momente luau decizii reieşind din situaţia reală. Eu încercam să-i susţin pe combatanţi, pentru că regretam foarte mult pierderile de vieţi omeneşti, şi aceasta m-a făcut să insist, şi am insistat, inclusiv la cerinţa celor care erau pe poziţii, să se înceteze focul. Acestea sunt doar nişte presupuneri: chipurile cei de pe poziţii mai-mai câştigau războiul, iar conducerea a ordonat retragerea. Nu a fost aşa.

— Cine v-a presat să cedaţi în faţa Rusiei şi să-l eliberaţi pe Smirnov?

— A fost o decizie colegială. Alţii deja zic că nu a fost aşa. Din cauza arestării lui Smirnov, Republica era blocată. Era blocată calea ferată în toiul recoltării şi exportului mărfurilor agroindustriale. Din partea noastră, eşaloane încărcate cu producţie nu puteau trece, din partea cealaltă – eşaloane cu materiale de construcţie, cu combustibil. S-a făcut o încercare de redirecţionare a acestor eşaloane prin Ocniţa, dar nu s-a reuşit. Atunci, având în fiecare zi telefoane, de la miniştri şi mulţi alţii care cereau deblocarea ţării, ce puteam să facem, să provocăm un conflict? Aşa am luat hotărârea că o republică întreagă nu trebuie să sufere din cauza unui oarecare Smirnov şi l-am eliberat. E foarte simplu şi banal. Nu trebuie de căutat aici nicio politică. Deşi recunosc că s-a organizat o acţiune strălucită de prindere a lui, s-a creat o asemenea situaţie, încât a trebuit să-l eliberăm. Nu mi-e frică şi nici jenă să recunosc acest lucru, pentru că am salvat o ţară întreagă în prag de iarnă.

— Fiind preşedinte, în ce situaţii aţi fost nevoit să cedaţi anume din motivul că suntem dependenţi de energia şi relaţiile economice cu Rusia?

— Noi n-am cedat nimic. Dimpotrivă, ţinând cont de această dependenţă, eu am semnat declaraţia de la Alma-Ata şi Moldova a devenit membră a CSI. Şi aici, cei care umblă numai cu principii şi valori m-au criticat şi mă mai critică, deşi eu nu văd ce rău s-a produs în Moldova datorită faptului că aceasta este membră a CSI. Eu chiar vreau să-i întreb pe toţi succesorii mei, inclusiv pe cei de azi: dacă se pronunţă atât de mult împotrivă, de ce n-au ieşit? Este foarte simplu acest lucru. Preşedintele trebuie să anunţe, prin decret, că Moldova părăseşte CSI-ul şi exact peste un an, Moldova nu se mai consideră membră. Pe de altă parte, este absolut falsă afirmarea că apartenenţa la CSI este incompatibilă cu integrarea europeană, cu atât mai mult cu cât Moldova participă doar la activitatea economică, nu şi la cea politică.

— În august 1989 aţi acceptat să susţineţi proiectul de lege care conferea limbii române dreptul de limbă oficială şi revenirea la drapelul tricolor, fapt care v-a atras simpatia basarabenilor. Româna, însă, nu a mai ajuns să fie limbă oficială. De ce?

— Cred că trebuie să alegem ceea ce este bun din această situaţie. Sunt întristat de cei care n-au dorit şi nu doresc să înveţe limba română. Sunt întristat că în sfera socială încă se vorbeşte mai mult ruseşte, dar sunt foarte bucuros că generaţiile care au primit educaţie după 1989 vorbesc o română perfectă. Partea rea este că nu-i legiferat adevărul ştiinţific în Constituţie. Mie mi se pare că am făcut tot posibilul. Faptul că în şcoli se studiază limba română este un merit al nostru şi al subsemnatului. Este cunoscută iniţiativa mea legislativă cu genericul „Limba română este numele corect al limbii noastre”, din păcate, parlamentul agrarian şi socialist a deviat de la normalitate. Eu sunt ferm convins că odată şi odată articolul respectiv din Constituţie va fi modificat.

— Acum, după 20 de ani, când ruşii, găgăuzii, bulgarii şi reprezentanţii altor etnii nu cunosc şi nu vorbesc decât rusa, ce soluţie de reabilitare a limbi oficiale aţi sugera actualei guvernări?

— Cred că trebuie de creat în continuare condiţii, de luat lucrurile de la capăt. După ce au fost adoptate legi în acest sens, se presupunea că profesorii de limba română pentru şcolile găgăuze vor fi pregătiţi din rândul tinerilor absolvenţi găgăuzi şi altele. Până la un anumit moment, s-a ţinut cont de aceste prevederi, pe urmă s-a schimbat conducerea ţării şi unele detalii i-au făcut să creadă pe cei de acolo că se poate şi altfel. Cred că depinde mult şi de pedagogi. De ce limba engleză este studiată?

— Dvs. ce limbă vorbiţi – a mamei, a tatei, de stat, naţională, moldovenească, română?

— Dacă eu am înaintat iniţiativa legislativă respectivă, cum credeţi, ce limbă vorbesc? Da, îmi place foarte mult graiul moldovenesc, şi în special să-l vorbesc cu ţăranii, cu consătenii mei, chiar şi în memorii, deschid câte o paranteză şi scriu: consătenii mei dragi nu ar zice, de exemplu, „forţat”, ci „cu de-a sila”. Nu mă îndepărtez de graiul nostru, dar ar fi păcat să vorbim în toate cercurile altfel decât în limba literară română.

— Tot în ’94 aţi decis schimbarea imnului de stat. Cât de absurd vi se pare să avem un imn care cântă despre limba noastră, despre care nu ştim care este?

— Imnul nu l-am modificat eu. „Deşteaptă-te, române” îi deranja foarte mult pe agrarieni şi pe socialişti şi schimbarea imnului a fost una dintre problemele principale abordate în campania lor electorală. Când au ajuns la conducere, au abrogat hotărârea din 1991 şi au anunţat un concurs pentru elaborarea unui nou imn. Concursul a eşuat, şi atunci s-a luat decizia ca „Limba noastră” să fie declarat imn. Aceasta a fost opera completă a deputaţilor agrarieni şi socialişti. În viziunea mea, nu este cea mai rea variantă.

— În topul averilor ex-preşedinţilor, cam unde v-aţi plasa?

— Eu zic că pe ultimul loc. Aşa mă gândesc eu. Eu nu am nimic. Am o căsuţă privatizată, ce-i drept, în centrul oraşului, am o altă căsuţă, aşa-numită fazendă, la marginea Chişinăului, unde îmi place să mă duc şi să mă ocup de grădinărit. Pământuri, acţiuni nu am. Am o maşină şi un şofer, pe care îl plătesc din pensia mea. Atât.

— Din ce resurse trăiţi?

— Trăiesc din pensie. Aceşti banii îmi ajung exact cât să plătesc şoferul, facturile şi să mai merg o dată, de două ori la magazin. Ne descurcăm, nu mă plâng. Mărimea pensiei mele este de 75% din salariul actualului preşedinte. Vreau să vă spun că Voronin, cât a fost la conducere, deşi salariile s-au tot majorat, nu şi-a mărit salariul. Deci, eu am aceeaşi pensie cu care am plecat de la Preşedinţie.

— Ce regrete aveţi?

— Eu nu regret nimic din ceea ce am făcut în timpul Preşedinţiei, deşi poate astăzi, reieşind din experienţa acumulată, aş proceda altfel în unele situaţii. Din situaţia de astăzi, regret că perioada de tranziţie s-a cam lungit, pentru că la început de cale, noi, romantici fiind, credeam că vom făuri un stat prosper într-o perioadă mult mai scurtă. În altă ordine de idei, fiind specialist în agricultură şi ţăran de baştină, regret că după 1996 s-a deviat de la etapele propuse privind reforma agrară şi pământul a fost parcelat, infrastructura distrusă. Ţăranii au fost aduşi în situaţia în care au rămas unul la unul cu pământul. Astăzi, situaţia din agricultură nu este cea pe care ne-am dorit-o. Alt regret este exodul masiv al oamenilor noştri, iar satul tânjeşte după oamenii săi, copiii – după părinţi, şcolile – după copii. Am putea medita şi asupra altor regrete.

— Sunt regrete care vin şi din greşelile comise?

— Nu. Eu zic că avem dreptul şi la indulgenţă, pentru că am activat în condiţii cu totul şi cu totul deosebite, în lipsa experienţei, dar am reuşit să punem bazele unui stat modern, recunoscut de toată lumea.

— Cine au fost făuritorii independenţei?

— Răspunsul meu este univoc. Meritul este al întregului popor. Se ştie că scriitorii, urmaţi de intelectualitate, au iniţiat mişcarea de eliberare naţională. Pentru ca această mişcare să fie dusă la bun sfârşit, nu era suficient ca problemele să fie discutate la nivelul elitelor, era nevoie de o susţinere masivă a întregii populaţii. Atunci, intelectualii de la oraş şi din mediul rural au mers în popor şi au desfăşurat o muncă extraordinară de lămurire. Ca martor ocular, spun că oamenii erau foarte interesaţi. Eh, dacă ar mai fi şi azi ca elitele să meargă prin sate şi să-i încurajeze pe oameni.

— Vă mulţumim.

Plasează comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *