Cine a scufundat flota maritimă a Republicii Moldova?

Economic, Investigații Jurnalistice

    Multă lume s-a amuzat copios, şi degeaba, în ultimele două campanii electorale, persiflând pe seama spoturilor publicitare ale Comisiei Electorale Centrale care anunţau că cetăţenii Republicii Moldova pot vota la parlamentare şi în baza carnetului de marinar. Mulţi s-au întrebat atunci, cu o bună doză de curiozitate amestecată cu îndoială, dacă Republica Moldova are marinari şi dacă aceştia deservesc o flotă naţională.

    Unii au ajuns să vorbească despre vocaţia de marinari a moldovenilor, spunând în glumă că şansele Republicii Moldova de a avea un amiral sunt în creştere, chit că până şi o ţară de pustă, complet enclavată, ca Ungaria, a avut unul în persoana lui Horthy (adevărat, moştenit de la imperiul austro-ungar).

Construirea pe Dunărea maritimă şi inaugurarea în 2006 a Portului liber internaţional Giurgiuleşti (cu un terminal petrolier şi altul cerealier), precum şi inaugurarea în martie anul curent a Portului de pasageri Giurgiuleşti au transformat Republica Moldova dintr-un stat condamnat la enclavare încă în 1940 într-o ţară maritimă, riverană la Marea Neagră. În 1940 hotărârile Moscovei de fixare a limitelor administrative între RSSM şi RSSU fuseseră determinate de lobby-ul ucrainean în frunte cu Nikita Hruşciov. În ultimii ani singurul şi cel mai vehement oponent al construirii Portului liber internaţional Giurgiuleşti a fost Ucraina, care s-a văzut concurată în planul intereselor ei economice şi strategice în zonă. Ne amintim că şi în 1940 raţiunile pentru care sudul Basarabiei a fost decupat din trunchiul interfluviului pruto-nistrean şi răşluit de Ucraina au ţinut tocmai de dorinţa de a împiedica Chişinăul să aibă pe viitor acces la Dunărea maritimă şi la faţada maritimă basarabeană dintre braţul Chilia al Dunării şi Limanul Nistrului. După proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova s-a văzut şi s-a simţit că enclavarea dăunează grav economiei naţionale. Era nevoie de o fereastră spre Marea Neagră. Acum portului liber internaţional Giurgiuleşti îi revin două funcţii importante. Una geopolitică şi alta geoeconomică, ambele subordonate unui singur scop major: evadarea din “îmbrăţişarea” (de fapt, din sufocanta strâmtorare) teritorială ucraineană.

Este legitim să ne întrebăm dacă Republica Moldova, ca membru al Comisiei Dunării şi al Organizaţiei Maritime Internaţionale, dispune şi de o flotă maritimă. Un Registru de Stat al vaselor maritime ale Republicii Moldova (Register of Ships of Republic of Moldova) este deschis de anul trecut. Odată cu înregistrarea unui vas maritim în Registrul de Stat, contra unei taxe obligatoriu mai mici decât cele practicate în statele vecine, vasul respectiv capătă dreptul de a naviga sub pavilion moldovenesc. Pentru ca un vas să fie înregistrat în Registrul de Stat şi să dobândească dreptul de a naviga sub pavilionul Republicii Moldova (naţionalitate moldovenească) nu este obligatoriu ca nava să fie proprietate a Republicii Moldova sau a cetăţenilor ei.

Peste 300 de nave sub pavilionul Republicii Moldova

Prea puţină lume cunoaşte câte nave anume cuprinde astăzi flota maritimă comercială a Republicii Moldova. Conform datelor furnizate de Agenţia Transporturilor din Republica Moldova, în momentul de faţă numărul navelor care brăzdează mările şi oceanele sub tricolorul roş-galben-albastru cu acvila cruciată şi capul de zimbru a depăşit cifra de 300. Acest fapt a devenit posibil mai ales după adoptarea de către Parlamentul de la Chişinău a Codului navigaţiei maritime comerciale al Republicii Moldova şi ratificarea mai multor instrumente juridice din domeniul Dreptului maritim internaţional. Numărul navelor maritime sub pavilion moldovean este în continuă creştere.

Nava „Principesa Elena”, care efectuează săptămânal curse între Giurgiuleşti şi Istanbul (145 de pasageri) este, deocamdată, cel mai cunoscut vapor din flota maritimă a Republicii Moldova. În timpul războiului ruso-georgian din 2008 agenţiile internaţionale de ştiri au anunţat în treacăt faptul blocării accesului în porturile georgiene al unui vapor cu ajutoare umanitare sub pavilion moldovenesc, trimis de guvernul Republicii Moldova în sprijinul populaţiei refugiate din zona ocupată militar de către Rusia. La 14 noiembrie 2008 presa română semnala un incendiu în portul maritim Constanţa pe cargoul „Retag”, sub pavilionul Republicii Moldova.

Consulatele de la Constanţa şi Cahul, două proiecte ratate

Ambiţiile maritime ale Chişinăului, dorinţa lui de deenclavizare a ţării şi de micşorare a dependenţei de porturile ucrainene Iliciovsk (Odesa), Ismail şi Reni s-au manifestat şi prin intenţia de a deschide un consulat la Constanţa, pe bază de reciprocitate, în replică la cererea Bucureştiului de deschidere a unui consulat la Cahul. Chişinăul spera ca pe termen mediu şi lung un consulat al său la Constanţa să poată compensa în mare parte funcţiile actuale ale consulatului moldovenesc de la Odesa, punând la adăpost sigur interesele sale comercial-economice la Marea Neagră.

Problema flotei maritime naţionale constituie, evident, o chestiune de interes naţional. Din păcate, această chestiune nu a fost abordată cu seriozitate, consecvenţă şi responsabilitate din momentul proclamării independenţei de stat a Republicii Moldova. Vom arăta mai jos cum a ratat Chişinăul constituirea propriei flote maritime încă de acum 17 ani.

Ruşii au confiscat între 20 şi 36 de nave care îi reveneau Chişinăului

Se ştie că fosta Uniune Sovietică, scăldată de 12 mări, a fost o supraputere maritimă. După destrămarea URSS, potrivit unui acord semnat la Minsk în 26 iunie 1992 de către şefii statelor membre CSI, urma ca flota maritimă nemilitară sovietică, gestionată de fostul Minister al Flotei Maritime şi de alte ministere, să fie partajată, „pe juste temeiuri”, între toate statele succesoare, proporţional cu ponderea fiecăruia dintre acestea. Documentul invoca în textul său prevederile Convenţiei de la Viena, din 8 aprilie 1983, cu privire la succesiunea de drept a statelor în domeniul proprietăţii, al arhivelor de stat şi al datoriilor de stat. Acordul de la Minsk prevedea crearea unei comisii interstatale de partaj. În scurt timp aceasta a şi fost creată, din ea făcând parte reprezentanţii tuturor guvernelor statelor CSI. Comisia de partaj s-a întrunit în format incomplet în două şedinţe, în zilele de 21 iulie 1992 şi 4 august 1992, dar fără succes. Şedinţele Comisiei au fost practic sabotate de către Federaţia Rusă, Ucraina, Georgia şi Azerbaidjan, principalii deţinători de facto ai Flotei maritime nemilitare a fostei URSS. Nici statele baltice (Estonia, Letonia şi Lituania) nu au participat, prin reprezentanţii lor, la şedinţele Comisiei de partaj.

În această situaţie, dând curs prevederilor punctului 3 al Deciziei Consiliului şefilor de stat din CSI din 22 ianuarie 1993, a fost elaborat un proiect de Acord cu privire la partajarea navelor maritime nemilitare ale fostei URSS. Proiectul de Acord a fost prezentat grupului de lucru al Consiliului Conducătorilor de State şi Consiliului Conducătorilor de guverne ale ţărilor CSI.

În termenii acelui proiect de Acord, „încetarea existenţei fostei URSS ca stat subiect al dreptului internaţional dictează necesitatea reglementării unui complex de chestiuni legate de justa partajare a întregii proprietăţi a fostei URSS şi, în particular, a flotei maritime nemilitare între statele membre ale Comunităţii Statelor Independente în persoana Republicii Armenia, Republicii Bielorusia, Republicii Kazahstan, Republicii Kârgâzstan, Republicii Moldova, Federaţiei Ruse, Republicii Tadjikistan, a Turkmenistanului, Republicii Uzbekistan şi a Ucrainei, precum şi a Republicii Azerbaidjan, Republicii Georgia, Republicii Letone, Republicii Lituaniene şi Republicii Estonia.” De asemenea, proiectul stabilea: „Părţile constată că obiectul prezentului Acord îl constituie navele maritime nemilitare care au aparţinut în trecut diverselor ministere şi departamente ale fostei URSS.

Am contribuit la crearea flotei sovietice

Proprietatea sus-menţionată urmează a fi supusă partajului conform situaţiei de la 1 ianuarie 1992 potrivit factorului valoric şi trece către Părţi în conformitate cu următoarea scară de fixare a cotelor din activele fostei URSS stabilite pe baza indicatorilor agregaţi: în natură sau în echivalent bănesc: Numărul de unităţi în flota Ministerului Flotei Maritime – 1572, Tonajul calculat în mii de tone – 19848, Valoarea în milioane de ruble – 15315.”

Potrivit criteriilor de partajare, Republicii Moldova, în baza indicelui agregat de calculare a cotei sale (0,013) îi revenea o cotă a tonajului (deadweight) de 258 000 tone, echivalentă financiar cu 199 milioane de ruble. Cota Republicii Moldova era egală cu cea care îi revenea Letoniei şi superioară celor care le reveneau unor state ca Armenia, Estonia, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan. Strict aritmetic Republicii Moldova îi revenea o medie de 20 de nave maritime de mare tonaj din flota fostei URSS. Potrivit însă vaselor aflate în radele porturilor exsovietice din Marea Neagră la care este riverană, prin Dunărea Maritimă, Republica Moldova, acesteia ar fi trebuit să-i fie transmise 36 de vase maritime de tonaj mediu. Republica Moldova era îndreptăţită la primirea acestor nave maritime, întrucât de-a lungul perioadei de ocupaţie sovietică flota nemilitară a URSS fusese construită exclusiv din investiţii capitale de stat, la care fosta RSS Moldovenească a contribuit anual prin vărsarea de cote financiare.

Documentul prevedea, de asemenea, că „Părţile recunosc reciproc că fiecare dintre ele are dreptul independent de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra cotei de proprietate atribuită care li se cuvine şi trece la ele în conformitate cu prezentul Acord (…) şi vor contribui la realizarea acestui drept”. În continuare acest document arăta că „În termen de o lună din momentul semnării prezentului Acord, părţile îşi vor desemna reprezentanţii plenipotenţiari pentru elaborarea metodologiei de partajare a navelor maritime nemilitare ale fostei URSS. Funcţia de coordonare în organizarea activităţii reprezentanţilor le revine ministerelor Afacerilor Externe ale statelor participante la prezentul Acord.”

La 1 iulie 1993 Comitetul consultativ de coordonare al CSI a adoptat o Hotărâre prin care li se propunea ministerelor Afacerilor Externe ale ţărilor CSI să ia măsurile corespunzătoare pentru soluţionarea chestiunii privind partajarea flotei maritime nemilitare de stat a fostei URSS. Republica Moldova a susţinut prin vot această Hotărâre.

În lipsa unor reacţii pozitive din partea ministerelor de Externe ale statelor deţinătoare de facto a navelor din flota maritimă nemilitară a fostei URSS, la 14 iunie 1994 Comitetul consultativ de coordonare a decis sesizarea Arbitrajului Economic Interstatal al CSI cu sediul la Minsk.

Cum am rămas fără vapoarele noastre

Printr-o „Hotărâre a Arbitrajului Economic al CSI în chestiunea partajării navelor maritime nemilitare ale statului care au aparţinut fostei Uniuni a Republicilor Socialiste Sovietice”, adoptată în luna mai 1995 la Minsk, în urma sesizării de către Comitetul consultativ de coordonare al CSI, formulate la Moscova în 14 iunie 1994, instanţa economică de la Minsk statua: „soluţionarea chestiunii despre partajarea navelor maritime nemilitare ale statului care au aparţinut fostei URSS este imposibil de atins altfel decât pe calea negocierilor dintre statele interesate. În acest context, statele pot trata drept obiect al negocierilor dintre ele toate navele maritime nemilitare ale statului aparţinând fostei URSS, precum şi navele care s-au aflat în gestiunea fostului Minister al Flotei Maritime al URSS. Drept criteriu de partajare a flotei pot fi utilizaţi atât coeficienţii agregaţi elaboraţi pentru partajarea datoriei externe şi a activelor fostei URSS, cât şi alte abordări”. Această Hotărâre a Arbitrajului Economic de la Minsk a fost adusă oficial la cunoştinţa preşedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, la 4 mai 1995, de către preşedintele Arbitrajului, Leonid Andreevici Daşciuk.

Astfel, Republica Moldova nu a intrat nici până astăzi în posesia navelor maritime din flota fostei URSS care i se cuveneau atât conform Convenţiei de la Viena din 8 aprilie 1983, cât şi Acordului CSI de la Minsk din 26 iunie 1992. Potrivit acordurilor în vigoare, Federaţia Rusă este cea care ar trebui să-i restituie Republicii Moldova navele maritime care i se cuvin. Nestându-i însă în obicei să restituie vreodată teritorii acaparate, tezaure confiscate şi bunuri străine sechestrate, ne îndoim că Moscova ar fi capabilă să-i restituie Republicii Moldova cele între 20 şi 36 de nave maritime nemilitare din flota fostei URSS pe care şi le-a însuşit prin uzurpare. O soluţie rezonabilă, dar nu singura, avansată de unii experţi de la Chişinău, a fost cea a negocierii cedării acestor vase către Moscova în contul datoriilor Chişinăului pentru importurile din Federaţia Rusă, în special de gaze naturale.

 

Plasează comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *