Chinurile presei

Motto:  “În vremuri ale înşelătoriei universale, a spune adevărul este un act revoluţionar” (George Orwell)

Libertatea presei este un subiect amplu, complex. Pentru a nu se limita la nişte constatări de ordin general, echipa Centrului de Investigaţii Jurnalistice se va referi la două aspecte concrete ale activităţii jurnalistice: accesul la informaţie şi atitudinea autorităţilor faţă de materialele (investigaţiile) presei.

 

Schimbarea de atitudine se lasă aşteptată

 

Deşi accesul la informaţie este garantat de Legea Fundamentală, de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, nemijlocit de legea cu acelaşi nume, în Republica Moldova, din păcate, încă nu s-a produs schimbarea de atitudine a autorităţilor faţă de această instituţie democratică. Demnitarii, funcţionarii continuă să creadă că majoritatea informaţiilor pe care le deţin nu pot fi făcute publice. Gestiunea banilor publici, politica cadrelor, corupţia (de fapt contracararea efectivă a acesteia) rămân a fi categoriile de informaţii interesul pentru care e tratat cu maximă reticenţă. Pentru a refuza accesul la informaţii a fost invocat secretul de stat de atâtea ori (şi de cui nu îi lene doar) încât această instituţie a fost banalizată totalmente deja. Simţul birocratic i-a ajutat pe funcţionarii noştri să evite şi spiritul Legii privind accesul la informaţie. Iată doar câteva exemple

 

Banii publici şi corupţia – secrete de stat

 

Potrivit legii menţionate, informaţiile oficiale vor fi puse la dispoziţia solicitanţilor în baza unei cereri în scris sau verbale. Şi pentru că accesul la informaţie este regula iar informaţia solicitată, de cele mai multe ori, poate fi expusă în câteva propoziţii, firesc ar fi ca furnizorul de informaţii să se mulţumească cu o simplă cerere verbală. Mai ales că, aceeaşi lege mai obligă furnizorul de informaţii „să asigure informarea activă, corectă şi la timp a cetăţenilor asupra chestiunilor de interes public…” (art. 11 alin. (1) pct. 1)). Din păcate… nu este aşa. Pentru a determina solicitantul să renunţe la intenţia sa, funcţionarul contactat spune scurt: „nu oferim asemenea informaţii la telefon, prezentaţi-ne o cerere în scris”. Aceasta se întâmplă chiar şi atunci când se solicită confirmarea sau infirmarea unor fapte, deci informaţia se rezumă la un „da” sau „nu”. Calculul abil al funcţionarului e următorul: majoritatea solicitanţilor, puşi în faţa formalităţilor greoaie, se vor lăsa păgubaşi, iar celor ce se vor încăpăţina să scrie totuşi cererea le vom găsi noi nişte chichiţe de procedură pentru a nu da curs acesteia. Următorul exemplu vizează, deja, termenul de soluţionare a cererii de acces la informaţie. Conform legii „informaţiile, documentele solicitate vor fi puse la dispoziţia solicitantului din momentul în care vor fi disponibile pentru a fi furnizate, dar nu mai târziu de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii de acces la informaţie” (art. 16 alin. 1). Ei bine, această normă este interpretată şi aplicată de către funcţionari tocmai de-a-ndoaselea – informaţia nu este prezentată din momentul în care este disponibilă ci, fie în ultimele zile ale termenului legal (asta în cazul cel mai bun) fie peste acest termen. Atunci, însă, când informaţia solicitată e „delicată” cererile, în genere, rămân fără soluţionare. Ne vom referi la doar câteva cazuri

 

Interpretare „ironată” a legii   

 

În majoritatea cazurilor în care reporterii CIN au solicitat autorităţilor informaţii privind gestionarea banilor publici, cererile au rămas nesoluţionate. Procuratura Generală (PG) refuză să dezlege ghemul privind pensiile şi indemnizaţiile ilegale pe care le-au ridicat,  în 2002, un şir de procurori, cu toate că din bugetul de stat au fost alocate pentru aceasta în jur de 4,5 mln de lei.  Începând cu 16 aprilie 2003, când a fost publicată prima investigaţie la această temă, am trimis Parlamentului, Curţii de Conturi, PG, Ministerului Justiţiei, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC) 14 cereri prin care solicitam informaţii cu privire la pensiile şi indemnizaţiile procurorilor şi verificarea constituţionalităţii unei hotărâri de guvern prin care a fost posibilă ridicarea ilegală a pensiilor, dar şi numele procurorilor care şi-au însuşit ilegal pensii şi indemnizaţii. Doar 6 din cele 14 cereri au fost soluţionate, însă răspunsul autorităţilor a fost evaziv şi superficial. PG, de exemplu, a confirmat, parţial, cele descrise în investigaţia noastră, numai că le-a dat o altă explicaţie: „s-au admis supraplăţi, din cauza interpretării ironate a legii”. Pentru a afla sumele şi numele celor care au ridicat ilegal pensii şi indemnizaţii, CIN a fost nevoit să acţioneze, la începutul anului 2004, Procuratura Generală în instanţă. Procesul respectiv durează deja mai mult de un an.

 

Nu numai jurnaliştii ignoraţi, dar şi justiţia

 

Un alt caz ţine de metodele frauduloase de gestionare a banilor publici pentru crearea imaginii favorabile în mass-media occidentale primelor persoane în stat. Deşi am trimis mai multe demersuri Preşedinţiei, Guvernului, Cancelariei de Stat (actualmente Aparatul Guvernului), ministerelor Afacerilor Externe şi Economiei, prin care solicitam informaţii cu privire la valoarea contractelor de promovare a imaginii Republicii Moldova în presa internaţională şi sursele din care au fost onorate clauzele financiare, nu s-a răspuns la nici unul din demersuri, nici chiar după ce am obţinut câştig de cauză în judecată. Aparatul Guvernului a rămas surd şi la intervenţia Departamentului Executare a Deciziilor Judiciare al Ministerului Justiţiei care a cerut executarea hotărârilor Curţii de Apel. La fel s-a întâmplat şi în cazul demersului adresat, în iunie 2004, Comisiei centrale de control al veniturilor şi proprietăţilor din cadrul Cancelariei de Stat, prin care solicitam  informaţii cu privire la declaraţiile pe venituri ale unor conducători ai instituţiilor centrale ale statului. Structura respectivă a ignorat atât demersul, cât şi decizia judecăţii.

 

Corupţie şi contrabandă

 

La sfârşitul anului 2004, am încercat să aflăm care este situaţia reală privind contrabanda. Întrucât, mai multe instituţii sunt responsabile de combaterea acestui fenomen, am solicitat PG,

SIS, MAI, CCCEC şi Departamentului Vamal(DV) informaţii privind numărul cazurilor de contrabandă înregistrate şi al dosarelor deferite justiţiei, precum şi cazurile de condamnare pentru contrabandă. Instituţiile ne-au trimis de la una la alta, astfel încât să nu mai dăm de capăt. SIS ne-a informat că „dosarele privind contrabanda sunt distribuite conform competenţei organului de urmărire penală al DV şi CCCEC”. Cei de la CCCEC însă ne-au recomandat să solicităm informaţia care ne interesează la Direcţia informaţii şi evidenţă operativă a MAI. Solicitarea noastră adresată MAI a rămas fără răspuns. Aici cercul s-a închis.

 

Organele de drept îşi protejează angajaţii cercetaţi penal  

 

Situaţia e şi mai gravă atunci când soliciţi informaţii privind cazurile în care angajaţii unor structuri abilitate să contracareze corupţia cum ar fi  PG, MAI, SIS, DV, CCCEC au fost cercetaţi penal şi condamnaţi pentru fapte de corupţie. Nici una din aceste instituţii nu a dorit să facă publică asemenea informaţie. Răspunsul CCCEC-ul a fost de-a dreptul într-o ureche: „Vă comunic că CCCEC ca organ al ocrotirii normelor de drept nu încalcă principiul său de activitate  – respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, stipulat în articolul 3 al Legii cu privire la CCCEC nr.1104-XV din 06.06.2002”. Adică, atunci când CCCEC-ul reţine pe cineva, este în drept să facă mare tam-tam, chiar dacă vina acestuia  încă nu este dovedită, însă când este vorba de salariaţii Centrului care au încălcat grav legea – se invocă drepturile omului.

 

La fel, în taină, este ţinută şi mărimea salariilor angajaţilor CCCEC, chiar dacă aceştia sunt salarizaţi din banii publici. Şi în acest caz a fost iniţiat un proces de judecată, care durează mai bine de un an.

 

Informaţie puţină – onoare multă             

 

Nesoluţionarea cererilor de acces la informaţie împinge investigaţiile făcute de mass-media spre alte surse de informare. După ce materialul este publicat, vine şi reproşul calapod al funcţionarului: ziaristul nu s-a documentat temeinic, iar materialul difuzat îmi lezează onoarea. Urmarea – procesele prin care se cer dezminţiri şi, mai grav, despăgubiri pentru ditamai prejudiciu moral. E un cerc vicios: cei ce pretind că li s-a lezat onoarea sunt chiar demnitarii care obstrucţionează accesul la informaţie. Onoare – da, informaţie – ba.

Aşa nu merge domnilor. Şi aceasta fiindcă logica Legii privind accesul la informaţie e alta: potrivit art. 11 alin. (1) pct. 9), furnizorul este obligat „să difuzeze de urgenţă pentru publicul larg  informaţia care i-a devenit cunoscută în cadrul propriei activităţi, dacă această informaţie poate opri răspândirea informaţiei neveridice sau diminua consecinţele negative ale răspândirii acesteia sau comportă o deosebită importanţă socială. Aşadar, mingea este în terenul funcţionarului: nu vrei ca mâine să fie difuzată informaţia neveridică, spune astăzi tu însuţi adevărul. Vom preciza aici că Centrul de investigaţii jurnalistice nu a pierdut nici un proces din cele privind apărarea onoarei pornite de aşa-zisele victime ale investigaţiilor noastre.

 

Câinii latră…

 

Al doilea aspect – atitudinea autorităţilor faţă de articolele din presă. Difuzarea informaţiei nu este un scop în sine. Acest adevăr este şi mai valabil când e vorba de investigaţiile jurnalistice. Informăm pentru că vrem ca autorităţile, dar şi  cetăţenii să ia atitudine în cele din urmă faţă de problemele abordate. Chiar şi-n perioada sovietică atunci când presa relata despre careva fapte grave organele de urmărire penală ale vremii dispuneau cercetarea acestora. Firesc ar fi ca într-un regim democratic instituţiile statului să se autosesizeze, să reacţioneze şi mai prompt referitor la cele relatate de presă. Cu regret nu este aşa. Aceştia ignoră presa însuşindu-şi o explicaţie comodă: materialele publicate sunt nişte răfuieli, prin calomnie şi insultă, ale diferitor grupe de interese care, întâmplător sau nu, mai controlează şi nişte ziare. Prin urmare câinii (de pază!) latră…

 

Respingem categoric acest tratament. Ziariştii de la Centrul de Investigaţii Jurnalistice rămân fidel principiului monitorizării continue şi complete a faptelor descrise în investigaţii. Vom prezenta materialele noastre, ca şi până acum de altfel, organelor de urmărire penală, şi vom insista să fim informaţi despre deciziile luate. Vom recurge şi la instanţele de judecată, aşa cum s-a întâmplat în cazurile descrise, dacă aceasta se cere pentru a ajunge la deznodământul unei investigaţii.

Plasează comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *